George Lahovary, fiul cel mic al lui Ioan (Iancu) Lahovary, deținător al conacului Lahovary din Budești, Vâlcea, a fost o personalitate remarcabila în viața publică și științifică a României din a doua jumătate a secolului XIX. El a avut din căsătoria cu Ana Cocorăscu șapte copii, dintre care trei au fost fete: Alexandrina, Eufrosina (Frosa) căsătorită în 1899 cu Gheorghe Bădescu și mezina familiei Eliza căsătorită în anul 1896 cu Constantin Borănescu.
Familia George I. Lahovary (fotografie din Arhivele Naționale, probabil făcută între 1896-1898)
[rândul de sus, de la stânga la dreapta: C-tin Borănescu, Ionel G. Lahovary, Dimitrie G. Lahovary, Emanoil Koslinski, Eufrosina G. Lahovary, Grigore G. Lahovary; rândul de jos de la stânga la dreapta: Scarlat G. Lahovary, Eliza G. Lahovary căsătorită cu C-tin Borănescu, copil – Emanoil Koslinsky, Ana (Cocorăscu) Lahovary, copil – Gheorghe (George) Koslinsky, George I. Lahovary, Alexandrina G. Lahovary căsătorită cu Emanoil Koslinsky]
Alexandrina (Didina) se căsătorește în anul 1888 cu Emanoil Koslinski, născut în 1853, fiul cel mare al ofițerului rus de artilerie (cu origini poloneze) Alexandru Koslinski rămas în Muntenia la cererea domnitorului Barbu Știrbei pentru organizarea artileriei călărețe. La terminarea liceului Sf. Sava din București, Emanoil se hotărăște să urmeze și el cariera militara și se înscrie voluntar în Flotila Română, de unde este trimis să studieze în 1872 cursurile Școlii Navale din Brest, Franța.
Emanoil Koslinski
La terminarea scolii în 1874 este avansat sublocotenent urmând instrucție practică pe o fregată franceză, iar între 1875-1877 urmează Școala specială de torpilori a Marinei ruse din Kronstadt. Întors în țară, Emanoil Koslinski participă la războiul de independență luptând în operațiuni de-a lungul Dunării. In 1878 este înaintat la gradul de locotenent, iar doi ani mai târziu la cel de căpitan. În 1882 organizează Corpul Apărării Submarine și prima Secție de Torpilori din cadrul Flotilei Române. In 1887 este înaintat la gradul de maior și numit șef de Stat Major la Comandamentul Flotilei.
În 1888 aduce în țară crucișătorul “Elisabeta” construit la Newcastle (UK) și în același an se căsătorește cu Alexandrina Lahovary, cu care împreună are 5 copii (3 băieți – Gheorghe, Emanoil, Alexandru – care au devenit, la rândul lor, ofițeri și 2 fete – Ecaterina și Elena). În 1890 este numit la comanda bricului “Mircea”, iar în 1894 după înaintarea la gradul de locotenent-colonel a primit comanda crucișătorului “Elisabeta”.
În calitate de director al Marinei în Ministerul Apărării, participă la întocmirea noilor legi de organizare a Marinei, precum și la dotarea acesteia cu toate regulamentele, instrucțiunile și manualele speciale. Numit comandantul Marinei Militare, în 1901, (succedând amiralului Murgescu) execută mai multe călătorii și misiuni navale în străinătate (Franța, Suedia, Rusia). Ofițer cult, familiarizat cu latura militară și tehnică a meseriei de marinar, se distinge ca unul dintre șefii cei mai capabili care au dezvoltat și dotat flotila, propulsând-o pe calea adevăratei modernizări. A contribuit la înființarea Diviziei de Dunăre, având în dotare patru monitoare cuirasate și opt vedete fluviale, nave pentru care directorul Marinei din Ministerul de Război, comandorul Petre Demetriade, reușise să obțină creditele necesare. În 1906 este avansat la gradul de contraamiral.
Anul 1909 s-a dovedit nefast pentru familiile înrudite George Lahovary și Emanoil Koslinski.
Astfel, la 27 martie 1909, după 8 ani la conducerea Marinei Militare Romane, contraamiralul Emanoil Koslinski în vârstă de 56 de ani, s-a stins din viață, fiind înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Bellu, iar pe 26 Iunie același an, George Lahovary, membru de onoare al Academiei Române, trece în neființă la vârstă de 71 ani în București – mari pierderi pentru ambele familii.
A treia generație a familiei Koslinski numără cei mai mulți ofițeri. Născut la Galați, în 1889, Gheorghe (George), fiul cel mai mare al contraamiralului Koslinski, la terminarea liceului “Vasile Alecsandri” din localitate, se înscrie la Școala Fiilor de Militari din Iași, pentru ca în 1906 să fie trimis la Școala Navală din Brest. Absolvent în promoția 1908, sublocotenentul continua tot în Franța, cursurile Școlii de aplicație. Se întoarce definitiv în țară în 1910. La scurtă vreme, face o călătorie în câteva porturi italiene (1911), unde studiază noile tipuri de nave torpiloare. În 1912, având grad de locotenent, este îmbarcat pe crucișătorul “Elisabeta” cu care va executa o misiune la Constantinopol.
După un an este numit la comanda vedetei fluviale “Valter Mărăcineanu”. În 1916, căpitanul Gheorghe Koslinski participă la războiul pentru întregirea neamului – în calitate de comandant al portului Cernavodă, apoi în fruntea unui detașament de infanterie marină acționează în zona Dunării – între Pietroșani și Giurgiu. Apoi îl găsim în Statul major al flotei române de operații de sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917- 1918).
După război, este trimis în Franța (1920), unde se specializează în arma submarină, al cărei promotor va fi în marina română. Întors în țară, îndeplinește funcția de adjutant al regelui Ferdinand (1922- 1926) și președinte al Comisiei de supraveghere a construcției primului submarin românesc, “Delfinul”, și a navei sale de bază, la șantierele din Fiume (pe atunci, port italian, astăzi portul croat Rjeka). Avansat la gradul de comandor (1929), i se încredințează comanda escadrilei de distrugătoare (1933-1935), în care avea să introducă manevra tactică pe bază de cinematică.
La 31 martie 1938 este înaintat la gradul de contraamiral și i se încredințează comanda Diviziei de Dunăre, pentru ca din octombrie 1940 până în ianuarie 1941 să fie numit în postul de subsecretar de stat pentru Marină, funcție în care rămâne până la 27 ianuarie 1941, când, din motive de sănătate, părăsește meseria armelor. Pentru un timp, este comisar al Guvernului pe lângă Șantierele navale Galați (1943-1945). Avansat la gradul de viceamiral în rezervă, la 8 iunie 1945, rămâne în serviciu la Șantierele navale până în 1946, când este pensionat definitiv.
Ca fost demnitar în guvernul Antonescu, este arestat în anul 1948 de regimul comunist și condamnat la doi ani închisoare. Un general avea să povestească peste ani drama la care a fost martor:
“… bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Bietul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în fața medicului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic. Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci camarazii lui de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, au reușit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Pentru mai multă siguranță, ca lucrurile să se desfășoare așa cum se plănuise, urma să fie însoțit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicatețea sa sufletească, ar fi renunțat să execute hotărârea ce se luase. Când, ajuns în fața medicului care, cu nasul în registru, îl întrebă ca de obicei ce are, Kossu, încurajat de camaradul său, nu a răspuns nimic, ci și-a dezbrăcat numai macferlanul, rămânând în fața medicului în pielea goală. Și când surprins că nu a primit nici un răspuns, medicul a ridicat ochii din registru și a văzut fantoma ce stătea în fața sa, s-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu și s-a îndurat să-l bage în infirmerie. După zece zile, într-o seară, sărmanul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamăn, stând de vorbă cu camarazii săi, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud.”
Era în ziua de 30 aprilie 1950. Astfel, după o viață dăruită armatei române, viceamiralul Gheorghe Koslinski este răsplătit cu închisoarea.
Emanoil, născut în 1891, al doilea fiul al contraamiralului Emanoil Koslinski, a îmbrățișat la rândul lui meseria armelor, ajungând până la gradul de colonel. Ca și fratele său mai mare, participă la războiul pentru întregirea neamului. Rănit în luptele de la Măgura Voinii (21 septembrie 1916), cade prizonier odată cu ambulanța care îl transporta. După doi ani de captivitate în diferite lagăre din Germania, este repatriat, la 1 iulie 1918, și internat pentru refacere într-un sanatoriu din Piatra Neamț. Căpitan la încheierea războiului, ia parte la campania din Transilvania și Ungaria împotriva armatei lui Bela Kun. Acest episod din biografia sa avea să-i aducă neplăceri în timpul regimului comunist. Își continuă cariera militară la vânători de munte și la Cercul de recrutare București. Datorită infirmității de surzenie, căpătată în război și accentuată cu timpul, este trecut direct în retragere (1943). Moare în 1972, fără a avea urmași în familie.
Alexandru, născut în 1893, al treilea fiu al contraamiralului Emanoil Koslinski, urmează tot cariera armelor. Sublocotenent de artilerie (1912), este repartizat la Regimentul 15 artilerie din Giurgiu, apoi comandant de secție în Regimentul 2 artilerie de câmp, cu care face campania din 1913. Asemeni tatălui și celor doi frați ofițeri, participă la războiul de întregire a neamului, luptând, între altele, la Furceni, Cosmești și Mărășești. Specialist în armament și muniții, prezidează, după război, diverse comisii de recepții și control în Cehoslovacia și Belgia. Între anii 1940-1944 este director al fabricației munițiilor din Ministerul Înzestrării Armatei. Trecut în Corpul Tehnic Militar – și înaintat la gradul de general (1943) – este disponibilizat în august 1947, în urma epurărilor și reducerii efectivelor armatei. Moare în 1976, fără să lase vreun urmaș.
A patra generație de ofițeri a familiei este reprezentată de Nicolae (născut în 1921), fiul viceamiralului Gheorghe Koslinski, care optează pentru marina militară, continuând tradiția bunicului și tatălui său. Absolvent al Școlii Navale din Constanța, secția punte, aspirantul de marină (sublocotenent) Nicolae Koslinski participă la luptele navale din Marea Neagră (1941-1944), la vedetele torpiloare și la alte nave, pe Dunăre (1945), în flotila de dragaj fluvial. În 1947, proaspătul căpitan face serviciul pe nave, în artileria de coastă și la comandamentul apărării litoralului, pentru ca, în 1951, să fie scos, pe motive de «origine socială», din cadrele active. La vârsta de doar 30 de ani, trebuia să-și găsească un rost pentru a-și putea întreține familia. Lucrează ca inginer topograf și geodez.
Absolvent al Facultății de istorie a Universității din București, specializat în istoria navală, Nicolae Koslinski este unul dintre cei mai valoroși istorici ai marinei noastre militare. Ani de-a rândul, publică articole de specialitate în reviste românești și străine, dar și câteva lucrări de istorie. Cu siguranță, cele mai valoroase rămân volumele: Războaie navale în veacul al XVI-lea. Prevezo și Lepanto (1991); Războiul naval de-a lungul veacurilor (1994, în colaborare), Marina română în al doilea război mondial (2 vol., în colaborare). A fost membru al Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie din București și responsabil al secției de istorie a Ligii Navale Române. Cu comandorul Nicolae Koslinski se sfârșește ramura românească a familiei Koslinski. O familie care s-a integrat perfect în societatea românească și care a dat țării patru generații succesive de ofițeri, participanți la toate războaiele României moderne.
Bibliografie